Este greu să nu te ferești de suspiciunea de a dori să intri în rândurile celor care, îndoind puțin istoria, vor să îmbrace haina de erou. Pentru că am fost un tânăr în acele vremuri, elev de liceu, student, tânăr profesor, îmi este mai ușor să descriu acea perioadă stând oarecum deoparte. Deși am luat parte direct la multe dintre proiectele opoziției din Przemyśl citate mai sus, pot fi martor la ele cu o oarecare distanță. Am întâlnit mulți eroi adevărați ai acelor vremuri, oameni care au dat dovadă de curaj și fermitate. Am aflat, de asemenea, despre acțiunile poliției secrete - ce au putut să le facă oamenilor, distrugându-le viețile, viața privată și profesională, condamnându-i la închisoare și excludere. Când îi văd pe unii dintre foștii funcționari ai Securității și lideri ai Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PZPR) pe străzi, zâmbind, fericiți, participând la viața publică și politică, îmi vin în minte cuvinte considerate în mod obișnuit jignitoare. Sper ca amintirile mele să îi readucă în memorie, în primul rând, pe cei care au trecut în neființă și care, adesea, au avut un rol important în lupta împotriva comunismului pentru libertate.

Înainte de a ajunge la mansardă
Deși am intrat în contact cu activitatea opoziției în liceu, pot spune, repetând gluma tatălui meu, că am supt "dragostea" pentru Uniunea Sovietică din laptele mamei mele. Ambii mei părinți au fost frontalieri. Bunicul meu din partea tatălui meu a fost închis de ocupanții sovietici în Kolomyia în prima săptămână de ocupație. Mama mea, născută în 1937, a plecat "în excursie" lângă Arhangelsk împreună cu întreaga ei familie la 10 februarie 1940, în primul val de deportări sovietice. Acolo, bunica mea a murit după două luni de exil. Prima minciună comunistă care m-a deranjat cel mai mult în adolescență a fost mențiunea de pe cărțile de identitate ale părinților mei - "locul de naștere": USSR".
Prima implicare directă în opoziția față de comunism a fost construirea unei biserici în cartierul Kmiecie din Przemyśl. Acest mic hambar de lemn, care a devenit biserică sub conducerea părintelui Adam Michalski, a fost o adevărată oază de libertate, dar a oferit și un extraordinar sentiment de comunitate. Fără a ține cont de observațiile constante ale Securității, locuitorii din cele câteva blocuri de locuințe de atunci au lucrat împreună pentru a construi biserica ca edificiu, dar și ca o comunitate parohială. Împreună cu colegii mei am început să săpăm fundațiile vicariatului și mai târziu am ajutat la construirea unei biserici mai civilizate. Fără prea multă experiență, am devenit slujitori ai altarului, lectori. Părintele Michalski, supus în mod constant represiunii autorităților comuniste, a construit cu perseverență biserica și comunitatea. Liturghia din zilele de sărbătoare care erau interzise în acele zile, cum ar fi 3 mai, 11 noiembrie, 15 august, era întotdeauna celebrată în mod solemn, completată de predici patriotice înflăcărate care deveneau lecții de istorie. Acesta a fost și momentul în care am început să particip la ceremonii similare în care a vorbit Arhiepiscopul Ignacy Tokarczuk.
Când mi-am început studiile la Liceul I Juliusz Słowacki din Przemyśl, în 1979, l-am întâlnit pe Adam Szostkiewicz ca profesor. Tânărul polonez și profesor de engleză a cucerit rapid inimile și mințile colegilor noștri de clasă. A fost o perioadă în care a avut primele contacte cu literatura așa-numitului "al doilea circuit", inclusiv cu poezia lui Czesław Miłosz și cu operele altor poeți și scriitori "interziși". Din momentul în care A. Szostkiewicz a devenit un activist al Solidarității, inclusiv purtător de cuvânt al regiunii Przemyśl al Sindicatului NSZZ "Solidaritatea", chiar dacă nu ne-a mai predat la școală, a devenit un "turnător" la Solidaritatea, unde veneam din ce în ce mai des să cumpăr blocaje și cărți de tiraj secundar. Adevărații lideri ai acestei opoziții studențești a noastră au fost Jacek Mleczko, Maciek Kędzior și Ela Błońska. Datorită lor, vizitele mele la ZR pe Kamienny Most (Podul de piatră) au devenit din ce în ce mai îndrăznețe. Atunci i-am cunoscut pe frații Kurowski, care lucrau în biroul purtătorului de cuvânt. Acolo am luat primele lecții de tipărire pe duplicator, o abilitate care avea să îmi fie utilă și mai târziu. În septembrie 1981, la sugestia lui A. Szostkiewicz, am mers împreună cu alți trei studenți la Gdańsk pentru o întâlnire a guvernului studențesc independent care se înființa. Împreună cu Mariusz Czarniecki, Jurek Tomusiak și un coleg de la Complexul Școlar Economic (din păcate, nu-mi amintesc numele de familie și sper ca această fată minunată să mă ierte), am participat la o întâlnire extraordinară. Tinerilor rebeli li s-au alăturat, printre alții, Andrzej Gwiazda și alți activiști de frunte ai Solidarității. A fost un mare șoc. În marile centre urbane, precum Gdańsk, Varșovia, Cracovia și Poznań, se nășteau structuri de consilii studențești independente, care aveau deja, printre altele, propriile reviste (publicate în afara cenzurii, bineînțeles). Am reușit să intru în contact cu redacția revistei "Uczeń Polski", datorită căreia am dus la liceu un rucsac plin de hârtie absorbantă, iar mai târziu am primit mai multe colete cu numerele următoare, pe care le-am distribuit elevilor de liceu. Din păcate, după cum s-a dovedit, "carnavalul libertății" a mai durat doar câteva luni. Îmi amintesc încă una dintre întâlnirile mele cu Adam Szostkiewicz la Consiliul Regional, undeva spre sfârșitul lunii octombrie 1981, când acesta a declarat că se apropia momentul critic. El a subliniat că lupta pentru, printre altele, libertatea de exprimare, abolirea cenzurii, era inacceptabilă pentru comuniști și că, probabil, va apărea o situație de criză. Iată ce s-a întâmplat. În dimineața zilei de 13 decembrie, Maciek Kedzior, fratele meu Jacek și cu mine am mers la Consiliul Regional, cu saci de dormit și pături. Spre surprinderea noastră, birourile în sine erau încă în mâinile sindicaliștilor. Într-o atmosferă destul de nervoasă, tot felul de documente și ștampile au fost arse în cuptor. ZOMO a intrat în birourile ZR a doua zi. În timp ce ZOMO pacifica biroul de la etaj, Ela Błońska încă mai căra o mașină de scris și șabloane din subsol. Pe acestea au fost scrise primele broșuri în subsolul bisericii franciscane. Jacek Mleczko și Maciek Kędzior m-au introdus în colțurile franciscanilor, unde fratele Maximilian domnea. Desigur, imprimarea se făcea deja fără duplicator, ci manual, cu o matriță atașată la o placă de pâslă și cu o rolă în mână. În mod similar, am petrecut noaptea de Anul Nou 1981/1982 în apartamentul lui Wojtek Mikuła, am petrecut până la miezul nopții și apoi am tipărit. Ela Błońska, Maciek Kędzior, Jacek Mleczko și fratele meu Jacek, ca studenți, au plecat destul de repede la studii, care au fost suspendate după introducerea legii marțiale. În același timp, ei au devenit cei care au furnizat cele mai recente informații despre situația din opoziție și au livrat hârtie de șervețel "proaspătă". O experiență personală foarte importantă din prima iarnă a legii marțiale a fost așteptarea de vești despre Adam Szostkiewicz, care se ascundea.
Poliția secretă a venit la mine acasă în februarie 1982. Pentru un elev de liceu de statură mică, garda era considerabilă. Un soldat în uniformă, oarecum speriat, și trei bărbați ubek. Părinții mei au fost îngroziți, deși tata, care l-a recunoscut pe unul dintre ubeci ca fiind un fost elev de-al său, era mai degrabă furios. După o percheziție destul de superficială (slavă Domnului), m-au luat la interogatoriu. Îmi amintesc doar că mama mi-a făcut semnul crucii pe frunte și mi-a băgat în buzunar un baton de ciocolată și o cutie de aspirină, în timp ce tata a reușit doar să strige că nu voi aduce rușinea asupra familiei. Din fericire pentru mine, s-a dovedit că poliția secretă dorea să mă interogheze în legătură cu implicarea mea în consiliul studențesc independent, nu cu privire la tipărirea de hârtie absorbantă. Pe biroul interogatorului de la Ubeka se afla unul dintre exemplarele din Studentul polonez.
Am avut o altă întâlnire cu UB în noiembrie 1983, când eu și colega mea de clasă Basia Psik am ajuns pe strada Dworski, explicând de ce am făcut un ziar pentru 11 noiembrie.
Contactele cu fratele meu și cu colegii din Cracovia ne-au permis să ne menținem la curent cu ceea ce se întâmpla în "subteran" și să achiziționăm noi hârtii absorbante în anii următori. Excursiile la Cracovia au ajutat și ele. Rzeszów, unde am urmat studii extrașcolare de istorie, părea să fie un deșert la acea vreme în ceea ce privește viața culturală independentă și opoziția. La 30 aprilie 1985, împreună cu Jacek, care venise cu tânăra lui soție și cu fetițele lui la casa părinților săi pentru a sărbători 1 Mai, am decis să sărbătorim această sărbătoare cu demnitate și să vopsim panourile de propagandă. Colegii noștri Marek și Tomek Kuźmiek și cu mine am stat de pază, în timp ce Jacek, în calitate de arhitect stagiar cu aptitudini artistice, s-a dus să redecoreze panourile. S-a dovedit că UB se aștepta la astfel de acțiuni și am dat peste una dintre patrulele secrete. Noi trei am reușit să scăpăm, Jacek, deși a fost avertizat și a fugit, a fost prins. În dimineața următoare au venit după mine. Conversații neplăcute cu poliția secretă, încercări de șantaj și intimidare, amenințări de a-i lăsa pe părinții mei fără slujbă și pe fratele meu fără universitate. Erau foarte dornici să mă facă turnător. Ei au subliniat doar că se vedeau frații buni din noi, pentru că unul îl acoperea pe celălalt cât putea. În cele din urmă, ca să mă înmoaie, m-au băgat în închisoare la Jarosław pentru 48 de ore, unde bătrânul Zek m-a întâmpinat în celulă cu cuvintele: "Nu sparge nimic, tinere, nu vei primi mai mult decât KS". Mi-am pierdut locul de muncă și au fost probleme la universitate. Grație inegalabilului doctor Antoni Kunysz, am reușit să-mi salvez studiile printr-un șiretlic. În lunile următoare a fost supus unei hărțuiri constante din partea UB. În cele din urmă, în septembrie, când am primit o altă convocare la sediul UB de pe strada Dworskiego, m-am dus la părintele Stanisław Cebula, vicarul parohiei noastre din strada Kmiecie, cerând ajutor. Acesta, foarte îngrijorat de întreaga situație, m-a rugat să aștept puțin, deoarece trebuia să ceară sfatul unei anumite persoane. După cum s-a dovedit mai târziu, era vorba despre cunoscutul activist al Solidarității, Andrzej Kucharski. Când s-a întors, a spus pe scurt: "Dacă nu știi ce să spui, roagă-te". Așa că am făcut-o. După 6 ore de tăcere (în realitate, mă rugam rozariul în gând) și alte încercări de intimidare, inclusiv prin maniera nu prea sofisticată a bunului și a răului Ubeka, l-am auzit pe Wiesław Gronostalski text: "Nu uitați, în Polonia nu există loc pentru dușmanii comunismului. Dacă nu vă place, plecați și vă vom da un pașaport". Atunci am vorbit pentru prima dată în acea zi, spunând că îmi plăcea foarte mult Polonia, doar că autoritățile nu mi se potriveau. Aceasta a fost ultima vizită la UB. Mai târziu, m-au urmărit până la școala din Fredropol, unde lucram, dar numai pentru a vorbi cu directorul Zbyszek Żak, care m-a informat cu loialitate că "sadele" mă urmăreau.
A fost o perioadă în care capelania muncitorilor a început să funcționeze din ce în ce mai puternic în parohia din Kmiecie. Organizate de preoții indomabili Stanisław Cebula, Jan Pępek și Eugeniusz Dryniak (ultimii doi erau capelani ai mișcării clandestine Solidaritatea), întâlnirile din sălile de cateheză erau adevărate oaze de libertate. Acolo am avut ocazia de a viziona filmul lui Ryszard Bugajski, Interrogation, interzis la acea vreme, și unde au avut loc întâlniri și conferințe cu Jan Musiał, Jan Draus și Stefan Bratkowski, printre alții. Un alt loc în care s-a dezvoltat cultura independentă a fost Zilele Culturii Creștine, organizate la Biserica Sfânta Treime și la Franciscani. Acolo am intrat pentru prima dată în contact cu cercul de creatori ai revistei "Strych Kulturalny".

În pod
Până în ziua de azi, amintirile legate de mansardă se numără printre cele mai inspirate și eliberatoare perioade din viața mea. Pentru a înțelege fenomenul acestui loc, precum și oamenii care au apărut acolo, trebuie să ne întoarcem la realitatea anilor '80. Casa lui Marek Kuchciński, locul de întâlnire, a fost ultima casă din limitele orașului. Era înconjurată de o livadă veche și de tunelurile din apropiere, unde creșteau roșii, care îi asigurau lui Marek traiul și erau una dintre modalitățile de a deveni independent de sistem.
Erau puține clădiri în jur și, mergând prin livadă spre pârâu, se putea ieși din zonă fără a fi detectat. Deosebit de util atunci când pe marginea străzii Węgierska stătea o Nyska sau un Fiat 125p cu domni necunoscuți.
Casa în sine, o casă cu un singur etaj, cu o mansardă în care se afla mansarda - un loc pentru întâlniri, conferințe, discuții aprinse - o enclavă a libertății. Un loc nu mai puțin important în această casă era bucătăria, situată la parter. Totuși, ca vestibul al reuniunilor de la mansardă, a jucat un rol indirect. Aici au avut loc întâlnirile creative. Masa mare din mijloc a fost martora multor discuții care uneori durau până târziu în noapte. Varietatea lor, de la istoria artei la filozofie, literatură și probleme politice, depindea adesea de vizitatorii de la mansardă sau de cei care se prezentau cu ocazia expozițiilor "Omul, Dumnezeu, lumea" organizate în subsolul franciscanilor. Pentru student, aceste întâlniri au fost ca cele mai bune seminarii. În primul rând, au fost conduse de cei mai eminenți specialiști în domeniile lor, care au fost găzduiți în mansardă, în plus, au fost lipsite de cenzură. Îndrăznesc să spun că, în acele vremuri, nicio universitate din Polonia nu oferea astfel de oportunități, discuții și prelegeri gratuite și, în același timp, extrem de inspirate, care nu numai că îți lărgeau cunoștințele, dar permiteau și dezvoltarea spirituală și intelectuală.
Contactele mele cu Marek Kuchciński și cu mansarda au început destul de nefericit. După Zilele Culturii Creștine din 1985, am vizitat pentru prima dată strada Węgierska. Am fost foarte impresionat de locul, de gazdă și de oaspeții săi. Exista o atmosferă hippie, o deschidere și o franchețe în relații. Din păcate, două luni mai târziu, poliția secretă a închis gazda. În decembrie, a fost arestat Maciek Kędzior, care, împreună cu un grup pe care îl organizase, distribuia pliante în bisericile din Przemyśl aduse din Cracovia. Erau din ce în ce mai mulți oameni în jur care erau direct afectați de represiunea poliției secrete. În același timp, exemplul lor, poziția lor de neclintit, grevele foamei, au oferit o școală despre cum să te descurci cu poliția secretă. Cele "48 de ore" și sentința de la colegiu au devenit o nimica toată în fața a ceea ce au trăit alții.
În acel moment, capelania muncitorilor de la parohia din Kmiecie devenea singurul loc în care activitatea independentă și de opoziție continua să se dezvolte. Atunci mi s-a oferit ocazia de a participa la întâlniri independente organizate la mănăstirea Surorilor Imaculate din Szymanów, lângă Varșovia. A participat și Adam Łoziński, deja un distins activist al opoziției, profesor și membru al Solidarității. Întâlnirile au fost o nouă ocazie de a asculta prelegeri excelente susținute, printre alții, de Halina Bortnowska, Jacek Szymanderski, Stefan Bratkowski. De asemenea, acestea reprezentau o oportunitate de a cumpăra cărți de mâna a doua și hârtie absorbantă.
După ce Marek Kuchciński a fost eliberat din închisoare (un grup de activiști ai opoziției, printre care Marek Kamiński și Andrzej Kucharski, au fost arestați la acea vreme), vizitele mele în pod au devenit din ce în ce mai frecvente. Despre întâlnirile de la mansardă, despre invitații care au cântat acolo, despre evenimentele organizate acolo s-au scris deja multe. Cred că cea mai mare comoară a acestor întâlniri, pe lângă subiectele discutate, a fost întâlnirea cu oameni extraordinari, participanți la întâlnirile de la mansardă. Ei erau așa-numiții "băștinași". Din "garda de fier" a participanților la întâlniri a făcut parte Marek Zazula, muzician și profesor de violoncel, care a îmbogățit deseori cu concertele sale vernisajele expozițiilor din subsolul franciscan, implicat în crearea Zilelor Culturii Creștine și conducând corul bisericii saleziene, una dintre cele mai colorate personalități ale acestui mediu. Jerzy Bonarek, împreună cu soția sa Beata, unul dintre liderii mișcării Solidaritatea Agricolă, implicat în întâlnirile organizate de părintele Bartmiński în Krasiczyn, conducând ajutoare în Silezia, "bieszczaders" înființând o așezare independentă pe Caryński cu Wieńczysław Nowacki, și un distribuitor de presă independentă. Jurek este, de asemenea, proprietarul unui Nysa verde de neuitat, un important mijloc de transport care a servit la ferma de grădinărit a lui Jurek, dar și indispensabil pentru activitatea de opoziție. În mai multe ocazii a fost utilă și în viața socială, ca în timpul excursiilor în mansardă la Bieszczady, care erau învăluite în legendă. Pentru mine, Jurek a fost un războinic al calmului și, prin statura sa, a inspirat teamă, dar a dat și un sentiment de siguranță. Jan Musiał, cu experiență în luptele cu comunismul, o autoritate, redactor al revistei "Strych Kulturalny", cu o poziție puternică în organele bisericești, profesor la "universitățile zburătoare", legătură de familie cu Marek Kamiński, șeful structurilor clandestine ale Solidarității. Lucyna și Janusz Czarscy, Waldek Wiglusz, Józek Kurylak, Grażyna Niezgoda, Mirek și Brygida Buszowie. Aceștia au fost cei mai "vechi" participanți la întâlniri. Până la sfârșitul anilor 1980, grupul s-a mărit considerabil, printre participanții la întâlniri numărându-se Wojtek Mikuła, Artek Wilgucki, Paweł Niemkiewicz (din Jarosław), Monika Maresch, Zygmunt Grzesiak și Ela Błońska-Grzesiak, Lucyna Podhalicz, Staszek Koba. Cu Zygmunt Grzesiak îmi voi permite o mențiune mai lungă. Zygmunt, din Nowa Huta, a fost un activist pentru independență în anii 1980, membru și fondator al Partidului Liberal-Democrat "Independența", în particular soțul lui Ela Błońska, care, după ce a părăsit Przemyśl, s-a implicat puternic în activitatea opoziției din Cracovia împreună cu o echipă din Przemyśl, adică Maciek Kędzior și Jacek Mleczko. Zygmunt și Jacek pregăteau un lansator de pliante pentru 1 mai 1986, care urma să "ardă" în Piața Cracoviei și să distribuie astfel pliante printre participanții la sărbătorirea Zilei Muncii de către regim. În cele din urmă au fost arestați de către UB Cracovia. Acuzația împotriva lor a fost "terorism din motive politice", deoarece, în opinia poliției secrete, lansatorul urma să fie folosit pentru a lansa rachete asupra instalațiilor comuniste. Dacă nu ar fi fost vorba de represiunea care s-a abătut asupra celor doi, am fi putut accepta aceste acuzații cu un râs. Ela mi-a arătat mai târziu jurnalele copiilor lor. Într-o secțiune era scris: "Prima mea călătorie cu tramvaiul - mă duc la închisoarea tatălui meu din Montelupich".
Pe lângă localnici, vizitatorii erau participanți importanți la întâlnirile de la mansardă. Alături de eroii întâlnirilor individuale au fost oameni extraordinari: Marta Siennicka și Stefan Makowiecki, oameni minunați, academicieni. Marta, cunoscută și sub numele de "Miss Editor", pentru că publica în "Mansarda Culturală" sub un astfel de pseudonim, era în același timp și o interpretă indispensabilă pentru oaspeții străini. Cunoștințele ei, erudiția ei au fost o completare extraordinară a traducerilor pe care le-a făcut. Pe lângă cunoștințele sale vaste, Ștefan avea și un excelent simț al umorului. Participarea lor la reuniuni a reprezentat întotdeauna o îmbogățire a discuțiilor. Am amintiri personale cu Marta. Ea a fost cea care m-a botezat "Szczawik". De asemenea, împreună cu Marta, îi duceam adesea pe oaspeții noștri străini la Varșovia. Într-o excursie am călătorit cu Denis O`Keefe și Wain Shute. Cu toate că era deja timpul formării Comitetelor Civice, autoritățile populare erau în permanență interesate de mediul nostru înconjurător. De aceea, chiar înainte de Jaroslavl, ni s-a alăturat o coadă sub forma unui Fiat 125p cu numere de înmatriculare bine cunoscute ale poliției secrete. La ieșirea din Jarosław, în apropiere de Szówsko, i s-a alăturat o mașină de poliție, care a depășit mașina noastră și a oprit-o pentru inspecție. Poliția secretă, într-o mașină de poliție nemarcată, aștepta la câteva sute de metri în spate. Verificarea documentelor vizitatorilor străini de către polițiștii de la poliția rutieră a fost o experiență neprețuită. Mai ales citirea pașapoartelor și întrebarea care era numele de familie și care era prenumele, și bucuria polițiștilor când s-a dovedit că Marta era poloneză: "Oh, sunteți ai noștri!". Când am declarat că cei doi bărbați erau membri ai parlamentelor din țările lor și că mă duceam imediat la Jaroslaw pentru a anunța telefonic consulatele relevante despre reținerea lor, lucrurile au devenit puțin amuzante, deoarece milițienii nu prea știau ce să facă. În cele din urmă mi-au spus să merg mai departe. Aceasta a fost ultima mea întâlnire cu "autoritățile poporului".
Un alt personaj foarte important care venea adesea la reuniunile de la Attic, dar și în particular, a fost Krzysztof Sawicki, "Rudy". Un activist al Solidarității, participant la grevele din Świdnik, care ulterior a avut legături cu structurile clandestine ale Solidarității din Białystok. Un ofițer de legătură în mansardă cu rezistența Solidaritatea, furnizor de informații politice, hârtie de șters și contacte neprețuite. Datorită lui, printre altele, am stabilit o colaborare cu Arhivele din Est și cu Zbigniew Gluza. Împreună cu Marek și Krzysiek, am adunat mărturii de la sibieni și de la locuitorii din zona de frontieră. După mai multe astfel de conversații, pe care le-am înregistrat pe casetă și le-am scris mai târziu, nu puteam să dorm. Mărturii șocante despre bestialitatea comisă de ocupanții sovietici, dar și despre epurarea etnică efectuată de ucraineni. În plus, Krzysiek este un muzician desăvârșit care cântă blues și congas la muzicuța cu gură.
Robert "Bob" Filding, un alt vizitator neobișnuit al mansardei. Un american asociat cu Solidaritatea încă de la înființarea sindicatului. Implicat în permanență în opoziția clandestină. Prima mea întâlnire cu el a fost destul de originală. Când am bătut la ușa casei lui Mark, un Bob încă necunoscut a deschis ușa și m-a întâmpinat într-o rusă impecabilă, întrebându-mă ce caut aici. În acele zile, prima asociere era că sovieticii îl închiseseră pe Mark. Văzându-mi fața neîndemânatică, Bob a trecut la engleză, dar cu un fel de pronunție bostoniană (pentru că este din Boston). Când asta nu a mai ajutat, a trecut la poloneză și așa ne-am cunoscut eu și Bob. Un alt moment în care l-am întâlnit pe Bob a fost la convenția Solidarității din Gdansk, în 1990. La acea vreme, el servea o delegație din partea sediului sindicatului american ALF CIO, iar Marta Siennicka era interpretul acestui grup. Istoria sa ulterioară, încă din anii '90, șederea sa în Ucraina, Belarus și Kazahstan, este material pentru o carte. Cea mai bună recomandare - Lukașenko l-a suportat doar câteva luni și l-a scos în grabă din Belarus.
Marek Matraszek - ofițer de legătură din Londra. S-a scris mult și despre rolul său. Mulțumită lui Marek, comunitatea Strych și echipa editorială Strych au primit mult sprijin tehnic, dar tot datorită lui au venit la Przemyśl reprezentanți importanți ai lumii politice din străinătate, inclusiv Roger Scruton. Din când în când suna la telefonul părinților mei, la diferite ore din noapte, întrebând invariabil "Szczawik e acasă?". - acesta era un semn că urma o nouă descoperire sau o informație importantă pentru Marek Kuchcinski. Dl Zbigniew Kuchciński, tatăl lui Marek, a fost o persoană foarte importantă care s-a ocupat de întreaga parte logistică și organizatorică a reuniunilor și de funcționarea mediului, precum și de locul de întâlnire în sine. Deși a fost mereu oarecum în umbră, a fost de încredere în rezolvarea multor probleme. Conectat cu cercurile din zona de frontieră, a sprijinit toate activitățile noastre, adăugând o evaluare echilibrată a situației și comentarii valoroase. Sper că nu-i diminuez rolul adăugând că a fost un producător de nuci și limonadă excelentă.
Una dintre cele mai importante manifestări ale activității comunității attice a fost organizarea de expoziții intitulate Om, Dumnezeu, lume. Bolta de oaspeți a bisericii franciscane a devenit una dintre puținele galerii de artă independente din Polonia, unde artiști polonezi din afara circuitului oficial și invitați străini își prezentau lucrările. Contactul cu artiștii, cu arta și filozofia lor într-un loc mistic, cum sunt cavourile, este o altă experiență de neuitat. Este, de asemenea, o școală bună pentru organizarea de expoziții mari cu mijloace modeste și fără facilități tehnice. Printre altele, s-a întâmplat că a trebuit să ne deplasăm la Varșovia pentru a colecta lucrările participanților. În acest fel, roșiile lui Mark au călătorit într-un singur sens, iar tablourile s-au întors la Przemyśl în aceeași remorcă.
1989
Aceasta este o perioadă crucială pentru mulți dintre cei care au participat la întâlnirile de la mansardă. A trebuit să coborâm din pod și să ne alăturăm activităților oficiale ale opoziției democratice. Organizarea comitetelor civice, identificarea candidaților pentru primele alegeri aproape libere, întâlnirea cu alegătorii, colaborarea cu structurile reînviate ale Solidarității. A fost o perioadă foarte agitată, în care considerentele teoretice de la mansardă legate de construirea unei societăți civile trebuiau să fie transformate în realitate. Nu a existat niciun drept de amendament. În opinia mea, cei de la Attic au trecut acest examen. Este dificil de descris această perioadă într-o singură propoziție. Mare entuziasm, determinare și încredere în victorie, și multă muncă. Sunt convins că multe dintre activitățile întreprinse la acea vreme de participanții la mișcarea Comitetelor cetățenești, cum ar fi modul în care au fost selectați candidații pentru administrația centrală și locală, dezvoltarea de programe politice și economice și contactele cu electoratul, pot servi în continuare drept modele de urmat. După cum s-a dovedit mai târziu, mansarda a devenit și un atelier de forjare pentru mulți viitori politicieni și activiști sociali, care au îndeplinit funcții foarte importante în administrația locală, dar și în autoritățile naționale.
Jan Jarosz "Szczawik"